Despre faptele firii pământeşti---„cearta”

Galateni 5:16-21

„Zic dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul, şi nu împliniţi poftele firii pământeşti.

Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri protivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi.

Dacă sunteţi călăuziţi de Duhul, nu sunteţi sub Lege.

Şi poftele firii pământeşti sunt cunoscute, şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările, şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.”

Cu ajutorul Domnului, astăzi vom vorbi, în cadrul ciclului de lecţii „faptele firii pământeşti”, despre ceartă.

Şi cu îngăduinţa dumneavoastră am să pun lecţia aceasta sub titlul:

Înfrânţi sau biruitori?

Vom încheia alergarea noastră pe calea credinţei, înfrânţi de firea păcătoasă sau vom intra în cer ca nişte biruitori în Numele Domnului Isus?

Învinşi sau învingători?

Înainte de a se naşte din nou, înainte ca să-L cunoască pe Dumnezeu şi înainte să se întoarcă la El, omul, nu conştientizează existenţa răului, a firii păcătoase.

Dar odată cu naşterea din nou, văzând răul în lumina Feţei lui Dumnezeu, văzând răul în lumina Cuvântului Sfânt, omul, credinciosul, începe să sufere, pentru că abia acuma începe lupta spirituală.

Abia acuma începe, aşa cum am citit în versetul 17, lupta dintre firea pământească şi Duhul dătător de viaţă, care a fost pus în noi.

Şi aşa de mult am dori ca toţi oamenii să înţeleagă ceea ce noi credincioşii vedem în marea iubire pe care Tatăl ne-a arătat-o în Fiul la Gogota.

El nu a ţinut mânia şi nu s-a certat cu noi ci a dat pe Singurul Său Fiu ca să moară pentru ca noi să trăim.

Cu toate acestea, odată întorşi la Dumnezeu, omul nu scapă de rău, dimpotrivă, abia acuma, răul ţinteşte asupra credinciosului.

Şi ne întrebăm de multe ori: De ce Doamne?

De ce mi se îtâmplă mie? Răspunsul este acesta:

Pentru că abia acuma se declanşează lupta dintre firea păcătoasă şi Duhul Sfânt care vine şi locuieşte în noi.

Abia acuma se declanşează lupta dintre omul cel vechi şi omul cel nou în Cristos.

Şi primul care ţinteşte este Diavolul sau primul duşman al credinciosului este Satan, cel ce odinioară era Luceafăr strălucitor, creat de Dumnezeu fără păcat; cel mai puternic dintre îngeri, cel ce era de o frumuseţe şi o inteligenţă extraordinară, (Biblia vorbeşte despre aceasta), era heruvim în prezenţa lui Dumnezeu.

Dar nu s-a mulţumit cu statutul acesta.

A vrut să fie „Ca Cel PreaÎnalt.”

Şi atunci Domnul Dumnezeu, l-a aruncat din prezenţa Sa. Şi de atunci caută să distrugă tot ce este de preţ înaintea Domnului.

El acuză, calomniază, atacă uneori prin surprindere, alte ori direct.

Însă cel ce stă sub ocrotirea Scutului Divin şi are asupra sa cele şapte arme de apărare ale lui Dumnezeu, aşa cum le găsim în Efeseni 6:11-18, el nu este un înfrânt niciodată, niciodată, ci este întotdeauna un biruitor în Numele Domnului Isus.

Cineva mi-a spus un vis al unui frate:

Se făcea că fratele mergea pe un drum la adunare. Şi la un moment dat i s-a alăturat un ins care l-a întrebat: „unde mergi?” Şi fratele i-a răspuns: „merg la Biserică.”

Iar cel ce a venit lângă fratele i-a zis: „merg şi eu cu tine.”

„Bine”, a zis fratele. Dar când s-a uitat mai bine a văzut că cel de lângă el este Satana. Şi atunci i-a zis: „Să ştii că Mântuitorul nu o să te lase să intri în adunare.”

„Nu-i nimic”, a zis Satana. „O să stau la uşă şi când vor ieşi credincioşii am să le pun în inimă sămânţa învrăjbirii, a îndoielii, a certurilor de cuvinte...”

De aceea ne spune Iacov în cap 4:7 „Supuneţi-vă dar lui Dumnezeu şi împotriviţi-vă diavolului tari în credinţă şi el va fugi de la voi.”

Al doilea duşman care atacă pe credincios este lumea deşartă.

Lumea aceasta care nu a găsit un loc pentru Isus Fiul lui Dumnezeu.

La naşterea Sa L-a trimis într-un grajd cu animale.

În floarea vieţii Sale, la 33 de ani Îl condamnă, Îl batjocoreşte, Îl schingiuieşte şi apoi Îl răstigneşte pe lemnul crucii ca pe un făcător de rele, atârnându-L între cer şi pământ în arşiţa Palestinei.

Aceeaşi lume deşartă, care L-a urât pe Mântuitorul ne urăşte şi pe noi.

Tocmai de aceea Tatăl ceresc ne intrzice să iubim lumea şi lucrurile care sunt în lume, „Pentru că dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el”, zice Ioan în prima s-a epistolă sobornicească în Cap.2:15.

Iar în Ioan 15:18, Domnul Isus zice: „Dacă vă urăşte lumea, fiţi în pace, pentru că pe Mine M-a urât întâi.”

Totuşi „Îndrăzniţi pentru că Eu am biruit lumea.”

Domnul şi Mântuitorul nostru nu ne vrea nişte învinşi ci ne vrea nişte învingători aşa cum este El.

Şi suntem în Numele Lui nu bituitori, ci mai mult decât biruitori. Preamărit să fieDomnul care ne dă biruinţa.

Aceşti doi duşmani ai credinciosului: Satan şi lumea deşartă, atacă din exterior.

Dar este un al treilea duşman, care , zic eu, este mult mai periculos, pentru că atacă din interior.

Şi acesta este firea pământească sau firea păcătoasă care locuieşte în noi în ciuda naşterii noastre din Dumnezeu.

Datorită acestei firi păcătoase, de multe ori Îl întristăm pe Domnul prin gândurile noastre pe care nu le facem roabe ascultării de Cristos, ci le lăsăm să scormonească în lumea aceasta deşartă, căutând motive de ceartă.

Apostolul Pavel explică foarte bine conflictul dintre firea păcătoasă şi omul duhovnicesc, sau lupta firii împotriva Duhului în Romani 7:14-25:

„Ştim în adevăr, că Legea este duhovnicească; dar eu sunt pământesc, vândut, rob păcatului.

Căci nu ştiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc.

Acum dacă fac ce nu vreau, mărturisesc prin aceasta că Legea este bună.

Şi atunci, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine.

Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac.

Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac.

Şi dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine.

Apoi versetul 24: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?

Dar, ridicând privirea în sus, ca o concluzie spune: „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus Cristos, Domnul nostru!

Da! El îmi dă izbăvirea . În El sunt biruitor! Prin El pot totul.”

Să ne aducem aminte împreună că înainte de naşterea sa din nou, Pavel se numea Saul.

Iar acuma după ce s-a întâlnit cu Domnul pe drumul Damascului, vechiul Saul şi cu noul Pavel erau în conflict.

Spre exemplu putem citi pasajul acesta din Romani astfel:

„Eu nu fac ce vreau eu Pavel, ci fac eu Saul ceea ce eu Pavel urăsc.

Acum dacă eu Saul fac ceea ce eu Pavel nu vreau, atunci eu Pavel, mărturisesc prin aceasta că Legea este bună. Şi atunci nu mai sunt eu Pavel cel ce face lucrul acesta ci păcatul care locuieşte în mine, adică Saul, adică firea păcătoasă care locuieşte în mine şi de care încă nu m-am desbrăcat.

Iar versetul 21 spune” Găsesc dar în mine Legea aceasta, sau principiul acesta: Când eu Pavel vreau să fac binele, răul este lipit de mine, adică Saul, omul cel vechi, care mă ţine rob autorităţii păcatului.

Cine mă va izbăvi de starea aceasta?

Şi Pavel încheie triumfător pasajul acesta spunând:

„Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus Cristos, Domnul nostru!”

Sunt eliberat! Sunt învingător!

Pentru că El Domnul m-a eliberat de Saul, de firea păcătoasă. M-a dezbrăcat de omul cel vechi!

Acum nu mai am nimic de osândit în mine.

De aceea acuma Pavel ne face şi nouă recomandarea aceasta, în Efeseni 4:22-24: „Să vă desbrăcaţi de omul cel vechi care se strică după poftele înşelătoare; şi să vă înoiţi în duhul minţii voastre, şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou.” Şi zic Domnul să ne ajute la aceasta.

Altfel, omul cel vechi strică toată clădirea prin poftele sale aşa cum am citit în Galateni 5:19-21.

Şi între poftele acestea care se luptă cu omul cel nou, născut din Dumnezeu este şi „cearta” despre care în continuare voi vorbi cu ajutorul Domnului mai pe îndelete.

Cănd mi s-a spus tema lecţiei de astăzi, cearta, am zis în inima mea ce aş putea eu să vorbesc despre ceartă?

Şi după ce am cercetat Cuvântul Sfânt, am constatat că aş putea să scriu o carte despre subiectul acesta.

Astăzi voi aduce înaintea bisericii doar câteva lucruri despre ceartă.

Cearta se iscă din orice. Din invidie, din ură, din neînţelegeri, din dragoste şi de multe ori din te miri ce.

Cearta este veche şi antică.

Ea a apărut încă în Eden.

Atunci când Eva, ispitită de şarpele cel vechi, a mâncat din fructul oprit şi i-a dat şi lui Adam, eu cred că Adam după ce şi-a dat seama de grozăvia păcatului săvârşit, a certat-o pe Eva:

Ce mi-ai făcut femeie? Tu os din oasele mele să-mi faci una ca asta?

Acum Domnul Dumnezeu se va supăra pe noi pentru că am călcat singura porunca pe care ne-a dat-o.

Haide să ne ascundem de la faţa Domnului.

Şi de atunci oamenii nu contenesc să se certe.

În Genesa 13:7 spune Cuvântul Sfânt că „între păzitorii vitelor lui Avraam şi păzitorii vitelor lui Lot s-a iscat o ceartă.”

Şi după cearta aceasta, Avraam şi cu Lot au fost nevoiţi să se despartă, pentru că cearta duce de cele mai multe ori la desbinare, la despărţire.

Altădată păstorii din Gherar s-au certat cu păstorii lui Isac pentru apa dintr-o fântână Genesa 26:20.

Unii ziceau că apa este a lor, ceilalţi că este a lor.

Aşa s-a iscat gâlceava sau eşecul convieţuirii în pace.

Avraam s-a certat deasemenea pentru o fântână cu Abimelec, Genesa 21:25.

Dar Avraam om înţelept, călăuzit de Duhul lui Dumnezeu, a reparat satarea aceasta, şi-a cerut scuze dacă pot spune aşa, în versetul 27 el a luat oi şi boi pe care le-a dat lui Abimelec făcând astfel un legământ ca niciodată să nu se mai certe între ei, ci să locuiască împreună în pace.

Spune o întâmplare că doi fraţi se jucau împreună.

Nicuşor şi cu Ionel. Şi la un moment dat s-au certat pentru o jucărie. Aşa cum se întâmplă de multe ori între copii.

Seara, mama, i-a aşezat la masă dar a observat că ceva nu este în regulă cu copii săi, a observat că erau supăraţi.

Şi atunci le-a zis: „Nicuşor şi cu Ionel să vă împăcaţi degrabă pentru că dacă vine Domnul la noapte pe voi nu vă va lua în cer.”

Nicuşor a zis atunci lui Ionel: „Te iert! Dar dacă nu vine Domnul la noapte, să vezi ce-ţi fac eu mâine!”

Fraţi şi surori, Cuvântul Domnului spune în Matei 5:25: „Caută pacea, caută să te împaci degrabă cu pârâşul tău, câtă vreme eşti pe drum cu el.”

Astăzi suntem aici, împreună, astăzi, împarţi acelaşi acoperiş cu soţul tău, cu soţia ta, cu copii tăi, cu fratele tău dar mâine s-ar putea ca unii dintre noi să plece pe drumul veşniciei.

Nu ştim ce ne aduce ziua de mâine.

Astăzi împacă-te cu pârâşul tău, (cu cel ce-ţi vrea răul), împacă-te cu el, chiar dacă omul cel vechi, adică firea păcătoasă îţi spune: lasă că timpul le va rezolva pe toate.

Nu asculta de fire ci ascultă de Domnul!

Astăzi fii un biruitor în Numele Domnului şi nu un învins.

Se ceartă cei mici şi cei mari, se ceartă cei slabi şi cei tari şi cearta nu aduce nimic bun.

Ea aduce dezbinare, aşa cum spune 1 Cor. Capitolele 16-18.

Cearta aduce tulburare şi împinge pe certăreţi la fapte rele Iacov 3:16.

Cearta aduce osânda. Deuteronom 25:1: „Când doi oameni vor avea o ceartă între ei şi se vor înfăţişa înaintea judecăţii, să fie judecaţi, şi celui nevinovat să i se dea drumul, iar pe cel vinovat să-l osândească.”

Cearta aduce ocară Pv.25:8 Nu te grăbi să te iei la ceartă, ca nu cumva la urmă să nu ştii ce să faci, când te va lua la ocări aproapele tău.”

Cearta te face de râs, de ruşine Pv.29:9 „Când se ceartă un înţelept cu un nebun, să tot supere sau să tot râdă, căci pace nu se face.”

Cearta îţi aduce numai necazuri, după cum spune apostolul Pavel în 1 Cor.11:19 „ că unii propovăduiesc pe Cristos din pismă şi din duh de ceartă, ca să mai adauge un necaz la lanţurile mele.”

Şi nu în ultimul rând, cearta nu te lasă să intri în cer. Galateni 5:21

Depinde de fiecare în parte să rămână înfrânt pe pământ, sau să intre biruitor în Împărăţia lui Dumnezeu.

Spune Cuvântul Sfânt că Iosif a dat drumul fraţilor săi şi le-a zis: Genesa 45:24: „Să nu vă certaţi pe drum.”

Cu atât mai mult, în Biserica Domnului nu trebuie să fie ceartă, de nici un fel, ci să fie armonie, înţelegere, iubire în Domnul Isus, Mântuitorul.

Între voi, zice apostolul Pavel, în 1 Cor.1:10: „să nu fie nici certuri şi nici desbinări.”

Când am primit slujba aceasta să vorbesc despre ceartă ca faptă a firii păcătoase, cineva mi-a spus: „să vorbeşti despre certurile biblice să eviţi să vorbeşti despre certurile dintre fraţi.”

Şi mai întâi am râs.

Dar apoi cercetând Cuvântul, am descoperit că sunt certuri biblice care aduc linişte la propriu dar şi în suflet, sunt certuri care îţi aduc eliberare, ...izbăvire.

Vreau să închei amintindu-vă doar câteva dintre aceste certuri:

Matei 8:26 „Domnul S-a sculat şi acertat valurile şi marea şi s-a făcut o linişte mare.”

Domnul a certat şi ucenicii au căpătat pace şi linişte.

Matei 17:18 „Isus a certat dracul care a ieşit afară din el şi omul s-a liniştit.”

Luca 4:39 „Domnul S-a plecat peste soacra lui Petru, a certat frigurile şi au lăsat-o.”

Ce este de făcut fraţilor?

După ce am aflat atâtea lucruri despre ceartă, şi despre consecinţele ei, ce vom face?

Vom asculta şoapta Satanei care stă la uşă ca să ne ispitească sau vom asculta de glasul Domnului Isus, care stă chiar acum lângă inima ta şi lângă inima mea.

Vom rămâne ca nişte certăreţi înfrânţi pe pământ, sau vom intra în Împărăţia lui Dumnezeu ca nişte învingători?

Dacă vrem să fim învingători, atunci trebuie acum şi aici să ne desbrăcăm de omul cel vechi şi să ne îmbrăcăm degrabă în Cristos.

„Înfrânt sau învingător”, depinde de tine, depinde de mine.

Domnul să ne binecuvinteze. Amin!